Tango conmigo (partea-ntâi)

A apărut Tango de februarie. Recunosc faptul că răsfoiesc cam tot ce apare pe piaţă dar Tango e singura revistă pe care o citesc. Şi nu sunt singura, cunosc şi câţiva domni care se îndeletnicesc lunar cu asta. Îmi place la nebunie Simona Catrina, cu stilul ei demenţial de direct, cinic şi amuzant. În noul număr are un articol interesant care m-a inspirat (cine vrea să-l citească pe tot, să cumpere revista!). Citindu-l îmi vin în minte idei tragi-comice cu adevăruri despre despre femei şi bărbaţi. Sau mituri. Nu ştiu ce credeţi voi. Aşa că le postez în două episoade, că nu pot să mă abţin! Uite-aici câteva :-))

1. Bărbaţii nu iartă, în schimb uită uşor. Femeile trec peste multe însă nu uită nimic. Exemplu: un bărbat înşelat nici nu stă la discuţii. Pleacă. O femeie însă poate trece peste distracţiile frecvente ale soţului cu băieţii la bere dar după 20 de ani îi scoate ochii şi-l loveşte exact când se aşteaptă mai puţin. Ţii minte în mai '95 când de ziua mea nu mi-ai luat flori?!
2. Bărbaţii sunt fiinţe extrem de simple. Gândesc schematic, pentru ei există doar DA şi NU. Femeile sunt mai evoluate şi deci mult mai complicate. Fiecare amănunt e întotdeauna răstălmăcit şi interpretat în mii de sensuri. Exemplu: dacă el spune nu, nu vreau să ieşim în oraş înseamnă că aşa este. Pe de altă parte ea începe să le ia pe rând: nu vrea să iasă pentru că îi e ruşine cu mine (m-am îngrăşat 1 kil), vrea să nu se întâlnească cu X, e meci la TV, nu mă mai iubeşte.
3. Femeile vor să fie în locul bărbaţilor. Bărbaţii se plac în pielea lor. Exemplu: femeile sunt conştiente că pun la suflet mai mult decât bărbaţii şi, deşi nu recunosc nici în ruptul capului, şi-ar dori să iasă şi ele mereu neşifonate din situaţii jenante. Bărbaţii adoră avantajul ăsta! N-ar face niciodată schimb.

4. Bărbaţii sunt conservatori. Femeile sunt în permanentă schimbare. Exemplu: un el nu s-ar rade în cap şi nici nu s-ar apuca să facă muşchi dacă ea l-ar înşela cu antrenorul de fitness. Ea în schimb şi-ar întinde părul dacă noua lui iubită îl poartă lins ca de vacă. Sau şi-ar arunca într-o clipă toţi scheciărşii şi toţi converşii din casă şi ar lua lecţii de echilibristică pe tocuri cui de 15 cm. Sau şi-ar pune silicoane – să moară aia de oftică şi el de regrete eterne! Dacă e însă un lucru pe care nu l-ar face ar fi să se îngraşe. Totul până aici!

Acum, sunt şi excepţii, ştiu :) Dar nu mă pot abţine să nu mă distrez pe seama lor.

Va urma...

The Sexy & the Voice

Ok, asta e o parodie care pe mine chiar m-a amuzat. Alanis Morissette cântă o versiune foarte personală a piesei My Humps, super-promovată de Fergie de la Black Eyed Peas.

Prin comparaţie nu pot să spun decât: wow! ce voce (Alanis), wow! ce sexy (Fergie). De ce nu se poate să ai la pachet şi vocea şi atitudinea ??!

Până la capătul lumii şi înapoi

“Cabo de São Vicente is the southwesternmost point in Europe. The Romans called it Promontorium Sacrum. They considered it a magical place where the sunset was much larger than anywhere else. They believed the sun sank here hissing into the ocean, marking the edge of (their) world.”

Sunt locuri care îţi rămân în suflet toată viaţa. Sunt locuri în care ai senzaţia stranie că ai mai fost şi unde cunoşti fiecare pas. Sunt locuri care te fac să tremuri de emoţie din prima clipă. Sunt locuri de care eşti legat şi unde te întorci mereu. Sau, aşa cum am ajus să descopăr, mai sunt şi locuri care schimbă destine.

Acum ceva timp am ajuns la Cabo de São Vicente cu simpla emoţie a descoperirii unui loc nou. Şi atât. Şi probabil că aşa ar fi fost dacă era vorba de un alt moment, o altă companie sau o altă stare. Cu câteva luni înainte însă credeam că am ajuns la capătul lumii (mele) – credeam că am vazut tot, că ştiam tot, am trăit tot, că am încercat tot, că am descoperit tot, că de acum ar trebui să mă resemnez. Trăiam cumva liniştită şi fericită cu împăcarea asta.

Dar nu a fost aşa. Să fi fost peisajul care te lasă mut, să fi fost magia vântului, să fi fost senzaţia de libertate pe care o ai fiind la capătul lumii? Sau poate adâncimile şi valurile uriaşe, apusul peste Atlantic?... Cine nu a fost acolo nu poate simţi nici măcar pe jumătate. Eu simt că am lăsat acolo o parte din mine. Şi m-am întors alta. Mi-am dorit lucruri noi şi le-am avut, am preferat să uit şi am uitat, am ales să sper şi am primit îndoit.

Când crezi că ai văzut tot, când crezi că ai simţit tot, întotdeauna e loc de mai mult. Mi-am promis că mă voi întoarce acolo, măcar pentru magia clipei.

Poate într-un alt moment, într-o altă companie, într-o altă stare.

Ah, gazele mele...

De câţiva ani buni mi-am asumat responsabilitatea de a achita anumite facturi absolut necesare traiului de zi de zi: lumină, telefon, cablu, internet, gaze. Cu gazele însă am o relaţie mai specială. În vară, după ce am ratat termenul de plată cu vreo două săptămâni pentru suma de 2 lei, m-am pomenit cu gazele tăiate. Evident, vineri seara. Ok, nu-i bai, mi-am zis. Până luni rezolvăm. Nţţţ. A fost nevoie să mobilizez o armată de oameni şi să mai aştept încă două săptămâni până când am putut să-mi fac clătite. Şi nu oricum, ci cu plata unei garanţii de 200 ron, că sunt rău platnic.

Să revin. Găsesc factura de gaze săptămâna trecută (de data asta 7 lei!) şi îmi evaluez opţiunile. Nu de alta, dar nu se poate plăti oriunde. Prima variantă: la sediul Distrigaz. Nu. A doua: la BRD. Bun, mergem.
- Se poate achita la dumneavoastră o factură de gaze?
- Sigur, la multimat.
Foarte tare. Trag aer în piept. La multimat însă zăresc prin mulţimea de picioare care forfoteau nerăbdătoare să vâre banii pe fantă un afiş - aparatul nu acordă rest. Nasol, nu aveam decât hârtii de 50 lei. Merg la ghişeu.
- Schimbaţi-mi şi mie vă rog.
- Nu acordăm astfel de servicii.
- Bine, atunci achit la dumneavoastră.
- Nu se poate. Doar la multimat.
Renunţ.

Varianta 3 - poşta română. Nu sună bine deloc. Intru, 5 ghişee, dintre care la unul e o mare coadă. Pun timid o întrebare retorică (ştiam foarte bine care era răspunsul):
- Unde se poate achita...?
Evident, doar la ghişeul cu coadă. Mă aşez resemnată dar nu mă abţin să nu comentez:
- Incredibil, chiar nu se pot organiza...
În faţa mea 3 doamne trecute de a patra tinereţe dar extrem de vioaie se întorc simultan şi deschid gura. Sunt pe teren minat.
- Ce vă plângeţi atâta, că sunteţi tânără, să vedeţi acu' 30 de ani ce cozi erau. Alea cozi. Şi stateam în frig cu sacoşele, noaptea....
Din nou mi-e greu să mă abţin:
- Şi vă plăcea...

Le-am liniştit pentru moment. După 15 minute sunt însă în acelaşi loc. Mai mult, am făcut o cucerire la un student (cred) care zâmbeşte tâmp şi admirativ la mine de 5 minute. Dau ochii peste cap. Îmi iau imina în dinţi şi merg la unul dintre ghişeele goale.
- Doamnă, vă rog, am şi eu de plătit 7 ron. Se poate să nu stau la coadă?
Simt gheaţă în ceafă. Nu mă întorc dar ştiu că babele sunt cu urechile cornet.
- Bine, haideţi dacă aveţi doar atât.
Yes!
Plătesc şi o iau la picior, evitând un eventual baston sau, mai rău, o sacoşă cu sticle de lapte (sunt convinsă că asta avea!) pe spate. Când ies pe uşă doar mai aud:
- Ai vazut-o pe piţipoanca asta tânără? După ce că a venit la agăţat s-a mai băgat şi-n faţă!

O altă reuşită, o altă zi trăită.

30

A venit şi rândul lui Robin.

Crede-mă, există viaţă şi după 30...

Iaca şi o disco-dedicaţie :-))) La mulţi ani!

Hot / Not

Hot:

Se confirmă deschiderea unor magazine mişto anul ăsta: Gap, H&M, Bershka, Banana Republic. Uite aici mai multe detalii. Unde? Probabil în noile Mall-uri. Rămâne de văzut dacă se respectă standardele de afară (NU cum s-a întâmplat la Kenvelo sau Esprit) şi care vor fi preţurile.

Not:

Reducerile de început de an. Nu am văzut campanie mai jenantă ca anul ăsta. Produse proaste, puţine, reduceri nesemnificative, haine cu aspect de second-hand. Cine vrea shopping, să meargă afară.

Really bad morning

Uite de asta eu prefer să pornesc motorul înainte...

Clubăreală

E vineri seara şi îmi aduc aminte. Parcă a înnebunit lumea cu mersul în club. Şi nu la un party. Nu la disco. În club. Pentru că e cool, pentru că e în tendinţe, pentru că trebuie să fii văzut. Jenant, după mine. Şi au luat-o razna chiar şi oameni în toată firea. Adică ăştia de vârsta mea. Merg la Bámboo, la Gaia, la Fratelli. Week-end de week-end. Hm...

- Mi-am luat blugi pentru club, îţi plac? - îmi zice fata de la cosmetică.
- Pentru club?? (nu pricepusem)
- Da, sunt de la Guess.
(...şi??)
- Păi ştii, nu prea poţi să mergi în club aşa, oricum. Se uită lumea la tine...
- Adică eu (ipotetic vorbind dacă aş merge) cu ce să mă îmbrac?
- În nici un caz cu ăştia!
...

Treaba asta cu mersul în cluburi îmi aduce aminte de o fostă cunoştinţă/fostă colegă/personaj foarte interesant, obsedată să iasă aproape zilnic la dans şi băute dar care se lovea repetativ de reacţia soţului. Acum eu nu ştiu ce replici avea el, dar conversaţia telefonică era cam aşa (şi NU, nu eram indiscretă):

- Ce faci? Hai că ajung şi eu pe la 7.

...

- Nici un meci, n-am zis că diseară ieşim în club?

...

- Hai, nu discutăm. Până ajung acasă să plimbi câinele şi să te pregăteşti, da?

...

- Hai mă, iar ţi-e somn? O viaţă ai şi pe aia o dormi! Mai bea şi tu o cafea. (ea era la a patra)

...

- Ei îţi dă palpitaţii!? Băi, te-ai băbit de tot. Ia un RedBull atunci.

...

- Cum adică mergem toată ziua în club? N-am mai jos de 3 zile. Am chef de dans.

...

- Hai pa, eşti varză. Când te-am luat nu erai aşa.

Less is more

Pentru mine less is more este un mod de viaţă. Sunt adepta lui de când mă ştiu. Urăsc tot ce e prea mult, prea colorat, prea plin, prea pompos, prea aranjat, prea accesorizat, prea sonor, prea prezent. Uite aici un exemplu de aşa da. Un spot excelent făcut de nişte băieţi din San Francisco.

Amintiri din copilărie

Mai ţineţi minte medicamentele pe care le luam când eram copii? Eu da! Unele chiar îmi plăceau la nebunie. Erau dulci şi colorate ca bombonelele Cip.

Altele erau pe genul sport extrem dar tot nu puteam să mă abţin. De exemplu Burov. Burov era un cub roz care se dizolva în apă şi se punea cu o compresă la luxaţii. Când aveam vreo 3 ani mama, săraca, şi-a rupt un picior la ski şi cumpărase cuburile cu un scop. Dar mie nu mi se părea partea asta înteresantă. Ei bine, dacă vreţi să ştiţi, nu sunt chiar atât de gustoase.

Pe urmă mai erau şi tabletele Cavit & Ascolecitin. Evident calciu pentru mine, lecitină pentru mama v-aţi gândi. Nu, de mică eram înnebunită după ciocolată. Iar mama se mira de ce i se termină atât de repede. Poate de aia îmi amintesc acum toate astea... În fine, astea măcar erau comestibile.

Acum câteva luni merg la farmacie. Mă durea o ureche şi ştiam cu ce îmi trecuse ultima oară. Daţi-mi nişte Boramid. Cu ochii mari farmacista îmi spune că nu se mai fabrică. Zău? De când? De vreo 20 de ani.

9 vieţi

Cândva am avut o pisică. Mică, neagră, cu ochii galbeni, cu pernuţe moi, cu mustăţi lungi. O chema Pisică. Şi nu din lipsă de inspiraţie, de-a lungul timpului am botezat mătuşi, bunici, veri şi alte vieţuitoare mai mult sau mai puţin vorbitoare. Pur şi simplu de câte ori se discuta despre domnişoara, reacţiona. Şi aşa i-a rămas numele.

Pisică a avut - ca tot neamul pisicesc - 9 vieţi. Ca într-un joc pe calculator, o parte le-a consumat cât a stat la noi. Păi mai întâi a sosit în Bucureşti într-o cutie, "pe tren". Nu vreau să mă gândesc prin ce a trecut. Apoi a avut câteva meciuri cu căţeii. Avea probabil 3 luni şi, ca în cazul celor care vin pentru prima dată în Bucureşti, a avut o mare problemă de adaptare :) Se refugia de fiecare dată la bufet, întâmplător de acolo venea şi mâncarea.

Săptămâni mai târziu, după ce a fost adoptată de un bărbat cu suflet mare, îmi amintesc cum încerca să interacţioneze cu lumea de pe balustrada de 3 cm de la etajul 9. Îmi sărea inima de fiecare dată când aluneca şi răsuflam uşurată când o vedeam înapoi în casă. Poate eram puţin masochistă, recunosc, puteam de exemplu să nu o mai las pe balcon...

Amintindu-mi de ea, mă gândesc că de fapt şi eu sunt neam de Pisică. De câte ori am alunecat am reuşit să cad în picioare. De câte ori am căzut am ştiut cum să mă feresc. De câte ori mi-am rupt ceva, m-am reparat rapid. Sper doar să am şi eu cel puţin 9 vieţi. De ce să aibă doar pisicile?

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Pisică. Ei bine... după ce a încercat să reorganizeze modelul de la covor, după ce a luat lecţii de zbor cu bradul de Crăciun, după ce a reuşit să seteze la maxim volumul la telecomandă... a fost trimsă într-o tabără prelungită la ţară, unde a făcut câteva seturi de pui la fel de frumoşi ca şi ea. Probabil că asta face şi acum dacă nu şi-a consumat deja cele 9 vieţi.

La mulţi ani, chico!

Por el hijo del tomate feliz cumpleaños!!!

Azi e ziua de naştere a domnului Pidjin. Eugen, să ne trăieşti!

Pentru cel mai talentat art, cel mai simpatic (fost) coleg şi cel mai bun dansator:

Grey's Anatomy

TVR reia Grey's Anatomy începând din seara asta. Pentru cine încă nu a fost informat, insist să nu mă deranjaţi începând cu 21.50. Deşi am văzut în vacanţă şi seria 3 şi seria 4 (mulţumesc şefa...) de-abia aştept să le reiau pe îndelete.

Dacă vreţi, vă povestesc cum se termină. Ok, mai bine nu :))

Cójeme, quédate conmigo, quiéreme...

Acvaristică turbo

De când lumea omul are mereu tendinţa de a face comparaţii. Nu poate să ia un lucru ca atare şi pace. Că filmul ăsta e mai nasol decât cel de săptămâna trecută. Că la Ruby porţiile nu mai sunt la fel. Că noua prietenă e mai draguţă da' nu prea o duce capul, în schimb cealaltă gătea bine... deh, nu prea poţi să le ai pe toate. Uite-aşa ne complicăm, analizăm, comparăm. Niciodată nu suntem mulţumiţi.

De exemplu deunăzi, în vacanţa de iarnă, am fost să fac snorkeling. Dacă ar fi fost prima dată când văd peşti ar fi fost o treabă dar mai făcusem scufundări şi, în plus, de vreo 4 luni eram fericita posesoare a unui acvariu. Şi de aici a pornit totul. Peştii din Marea Roşie mi s-au părut brusc mult mai spectaculoşi, mai fascinanţi. Au devenit sistem de referinţă! Întoarsă acasă, am privit cu dispreţ acvariul şi nu m-am abţinut să nu bombăn: "Voi ce ştiţi mă să faceţi de banii ăştia?" - tocmai le cumpărasem măncare, filtru nou, plante.

Aceeaşi senzaţie am resimţit-o când (ce-o fi fost în capul meu?) am luat în test un Nissan 350 Z. După ce l-am fugărit un week-end întreg, luni dimineaţă mă învârteam în jurul maşinii mele cu un sentiment amestecat de frustrare & nostalgie. Diferenţa între 300 cp şi 115 cp am simţit-o imediat. Bleah!

Şi pentru cine nu mă crede, uite "înainte" şi "după".

Zău dacă n-am dreptate.

Leapşa muzicală

Am primit o leapşa de la Innu. Să zic care-i muzica câh şi care-i muzica liga mare aka aia pe care mi-aş dori-o la înmormântare :))

Greu de tot, dacă ai de unde să alegi... apăi să-ncercăm...

Muzică câh:

- manele (no comment)

- muzică idioată de club (aia tuci-tuci-tuci, am şi eu migrenele mele)

- heavy metal (ascult mult rock dar am nişte limite)

Muzică liga mare

(trebuie să mă opresc la o singură variantă, nu?):

Snowpatrol - Open Your Eyes, cu tot cu video, care face toţi banii. Ca să mă simt bine şi să nu ajung să bântui pe nimeni eu mi-aş dori şi o plasmă pentru clip dacă se poate...

(Taken from “C’était un Rendezvous”, a cult-classic short film made in Paris in 1976 by French filmmaker Claude Lelouch.)

Să vă văd acum pe voi. I-aş lepşui pe Florică şi Maria, dar mi-au luat-o alţii înainte. Aşa că îi invit pe Robin, Mihai, Cristian şi Andrei.

Ad-ul zilei

Going 30

Eu cred că toată povestea asta cu criza femeii de 30 de ani e exagerată. Pe bune. Toată lumea vorbeşte despre asta, toate gagicile sunt terifiate de gândul că fac 30 dar nu am auzit pe nimeni căruia chiar să i se fi întâmplat ceva după. Să intre în panică, să o ia razna, să i se schimbe viaţa. Nu, nicidecum. Aaaaa, criza bărbaţilor la 40? Aia e o altă poveste, dar aici nu mă bag că-i teren minat.

Deci să revin. Care-i treaba de fapt? Nu numai că văd în jurul meu că nimeni nu se plânge, mai mult, multe dintre prietenele mele se simt mult mai bine în pielea lor după 30. Şi eu, recunosc.

Şi deodată mă gândesc că de fapt toată povestea asta e fabricată de mamele şi bunicile noastre şi că acum pur şi simplu nu se mai aplică. Păi gândiţi-vă ce făceau femeile acum 20, 40 sau 60 de ani. Terminau liceul (eventual facultatea), se măritau rapid şi făceau copii. Serviciul mergea de la sine, la 5 erau acasă. La 30 de ani începeau să se întrebe cum naiba au ajuns aici şi ce mai e de făcut cu viaţa lor.

Acum principalele preocupări sunt proiectele la job, ambiţia profesională, ratele la apartament, leasing-ul la maşină, MBA-ul, planificarea vacanţelor. Căsătorie? Eventual. Copii? Mai târziu.

Mă gândesc atunci - oare suntem atât de angrenate în sistem încât chiar nu mai simţim cum trec anii? Nu mai trecem prin criza de la 30 de ani pentru că pur şi simplu nu avem timp de asta?

Voi ce ziceţi?

Shopping stories

Pe joi îmi face cineva poftă de cumpărături, aşa că dau o raită prin magazine. Greşit. Exact ce îmi închipuiam: agomeraţie, reduceri, femei isterice, rafturi goale, măsuri extreme (cine poartă pantaloni măsura 32 ??). Renunţ şi merg să-mi iau doar ce aveam nevoie.

Mă opresc la un stand de cosmetice. Cer noua cremă de corp - ştiam că apăruse, părea interesantă. Vânzătoarea (deşi tânără, nasoală şi scârboasă în aceaşi timp – combinaţie fatală) scoate capacul şi mi-o arată de la 30 cm.
- Să ştiţi că nu e tester.
- Păi nu aveţi, dacă tot e nouă? (zic).
- Nu, n-avem. Deci o luaţi?
- (Stai aşa!) Măcar pot să o miros?
- Da, poftiţi, miroase a mure.
- Mda, drăguţ... (a ce poate oare să miroasă dacă scrie pe ea cremă de mure??). Cât costă?
- 20 ron. Şi dacă luaţi două creme din aceeaşi gamă, a doua costă doar 10 ron.
- Bun, păi...daţi-mi şi una cu zmeură.
- Aaa, nu mai avem, s-a terminat.
- Atunci încă una cu mure (mă gândesc că fac o afacere).
- Ştiţi, aia era ultima, zice încurcată.
Ori e proastă ori îşi bate joc de mine. Plătesc şi plec.

5 minute mai târziu intru la Sephora cu gândul că aici nu are ce să se întâmple, e mai civilizat, sunt brand-uri mari, servicii mai bune (deşi mă sperie mereu comparaţia cu Sephora de pe Champs-Elysee, dar asta e o altă poveste, poate v-o spun la un moment dat).

Mă duc la ţintă, ştiam exact ce vroiam. Nu găsesc decât un tester. După 10 minute în care mă uit după o fătucă aka shop assistant îmi dau seama că nu e nimeni. Încep să mă agit. Mă fac că umblu pe la produse, scap intenţionat o ojă pe jos. Nimic. În sfârşit am o speranţă.
- Domnişoară, fiţi drăguţă, mă puteţi ajuta?
- Pfff (dă ochii peste cap).
- (Nu-mi vine să cred dar nu mă las intimidată.) Vreau şi eu un eyeliner aşa. Şi îi întind tester-ul.
- Păi aţi căutat în raft?
- Da, zic. Nu era. Dacă găseam nu vă întrebam.
- (Nu mă crede. Cotrobăie nervoasă.) Mda, nu mai sunt.
- Vreau atunci să iau tester-ul (era nou).
- Nu se poate.
- De ce?
- Că e tester.
- Dar îl plătesc.
- Nu.
- Ok, vreau să vorbesc şi eu cu şefa de raion (deja mă enervasem, era extrem de nepoliticoasă).
- Auziţi, chiar sunteţi pusă pe scandal?
- ?!

Mă întreb unde le găsesc pe fetele astea.

Dau o tură pe la Gloria Jean's şi mă calmez cu un cappuccino grande :)

Numai şase-s norocoase

Umblă vorba prin târg că duminică sunt şanse să se câştige potul cel mare. N-aş fi crezut dar dacă zice şi Acvaria...

Aşa că, înarmată cu scheme şi combinaţii o să merg şi eu să iau bilete. Sper de data asta să-mi iasă ceva mai mult decât 3 numere pe un bilet şi 3 numere pe altul. Nu, din păcate nu se adună. Vorba cuiva - femeie, de la 5 în sus discutăm!

Partea proastă e că doamna mai sus menţionată mai zice că sunt favorizaţi cei sub 30 de ani, deci mi-am cam ratat şansa. Aşa că îi provoc pe Robin, Eugen şi Maria să joace cu încredere şi dacă o ieşi ceva, să se simtă cu o atenţie :)

Colour. Like no other

(Povestea cu deşeurile - partea 3)

Cică jumătate de milion de mingi colorate au fost aruncate în centrul Romei, în semn de protest pentru a atrage atenţia asupra problemei deşeurilor din Napoli. Cam aşa arată.

Ah, ce ghinion pentru Sony. Ce economie de buget ar fi făcut dacă îl cunoşteau pe nenea mai devreme :)

Veveriţă vs. ciocănitoare

Recunosc că pe unde am lucrat am avut avantajul unei proximităţi zen. Acum vreo 8 ani eram în Floreasca, chiar lângă pod. Din biroul de la masardă vedeam parcul şi lacul, o adevărată desfătare. Ok, în parc mai erau şi alte vieţuitoare mai ales după lăsarea serii, dar asta e o altă poveste...

Apoi, prin 2004 am ajuns în Cotroceni. Prima amintire este vizita veveriţelor. Cărau provizii din curtea noastră în parc, într-un anume copac. Şi acum, după 3 ani tot acolo au casa. Şi mută în continuare lucruri.

De vreo două săptămâni m-am mutat undeva între Floreasca şi Dorobanţi, pe o străduţă liniştită, cu verdeaţă, deci "în grafic". Doar nu avem câine şi pisică. Deocamdată. Acum 3 zile am auzit un zgomot ciudat, repetitiv dar cumva familiar. Ieri din nou. Ca să nu înnebunesc şi pentru că sincer mi-a fost jenă să întreb ce naiba se tot aude am început să caut. Şi am descoperit un moţ roşu, agitat, freză punk, care dădea găuri într-o veselie în nucul din curte. Woody, îmi zic, ha!

Azi dimineaţă în acelaşi loc şi la aceeaşi oră cine apare?

Că doar avea treabă, da?

UPDATE: Când spun veveriţă vs. ciocănitoare nu vorbesc la figurat !!! Deşi îmi vin idei, acu' că tot am zis :))

Tic-tac

Care-i treaba cu ceasurile pe blog? Multe dintre ele hidoase de-a dreptul. Dar, în fine, chestia cu gusturile nu se discută. Stau şi mă întreb şi nu mă prind. Să nu mă înţelegeţi greşit, şi eu m-am grăbit să-mi pun unul când mi-ai făcut blog-ul că, deh, aşa e mişto. După 3 zile mi-am dat seama că e stupid!

În primul rând îmi ocupa spaţiu aiurea când eu vroiam să adaug diverse. Clar, lucruri mai importante. Plus...la ce naiba îţi trebuie ceas? Dacă nu ştii cât e ora (ok, să zicem că ţi-ai uitat ceasul acasă) ai telefon. Nu cred că mai e cineva cu mobil fără ceas. Iar dacă nu ai nici mobilul la îndemână, la naiba, eşti pe net deci în faţa unui calculator deci - dah - uită-te în colţul din dreapta jos!

Tot americanii sunt de vină

Cică s-a descoperit că sifilisul a fost răspândit în Europa de Cristofor Columb şi gaşca lui pe la sfârşitul secolului 15.

Cristofor ăsta, căruia de fapt i se zice fie Cristóbal Colón, fie Cristóvão Colombo (după care cum spaniolii sau portughezii i-au finanţat expediţiile) dar în nici un caz Cristoforo Colombo, era săracul genovez şi se pare că nu a rămas celebru doar pentru descoperirea Americii :))

Adică, dacă nu descoperea el Lumea Nouă şi nu contribuia la formarea unui popor de imbecili, acum nu mai aveam nici cartofi, nici porumb, nici sifilis.

PET-urile şi economia de piaţă (Povestea cu deşeurile - partea 2)

Colegii mei (inimoşi, mulţi dintre ei) au ales să lupte cu birocraţia, cu legile idioate şi cu prejudecăţile cetăţenilor şi de ceva vreme reciclează tot ce se poate - hârtie, plastic etc. Cu pet-urile se întâmpla aşa: se adunau mai multe şi se depozitau la centrele de colectare, care mai departe le vindeau centrelor de reciclare.

Toate bune şi frumoase până într-o dimineaţă când 3 centre de colectare au trântit uşa-n nas replicând la unison:

- Nu mai colectăm frate pet-uri, că nu mai e rentabil.
- Păi şi noi ce facem cu ele? Avem o grămadă.
- Lasă-le bre la colţ, că e uşoare şi le ia gunoierii.

Ha? Corect, e uşoare, că e pline cu aer.
Ca orice alt produs, şi pet-urile se supun regulilor dure ale economiei de piaţă.

Deci ce ne facem cu ţara asta?

Cadre de suflet

Nu sunt fotograf. Nici măcar nu am pretenţii că ştiu să fac poze deşi am avut profesori buni :)

Dar nu ratez niciodată ocazia ca în vacanţe să surprind ce-mi place. Mai jos sunt favoritele din ultimul an.

Cadre de suflet.

Venezia
Venezia
Murano
Lisabona
Piran
Piran
Portoroz
Portoroz
Capri
Pompei
Hurghada
Piran

Da´cu turiştii ce-aţi avut? (Povestea cu deşeurile – partea 1)

Citesc ieri în Curentul un articol amărât, rătăcit în pagina 7, despre un raport al Institutului Italian de Sănătate. Cică în ultimii 15 ani numărul bolnavilor de cancer a crescut cu 84% în Campania, la nord de Napoli, acolo fiind depozitate ilegal tone de gunoaie şi deşeuri.

What? 84%?! Mă întreb atunci ce naiba se întâmplă la noi. La ce mizerie e în Bucureşti... A, pardon! La noi e ok pentru că la noi nu se fac studii şi rapoarte.

Dar la Napoli? Încerc să fac un calcul sumbru. Dacă pentru locuitorii din zonă în 15 ani incidenţa cancerului a crescut cu 84%, cam câte vacanţe poţi să faci acolo ca turist (liniştit)?

Adică – eu am stat anul trecut două săptamâni, am nişte prieteni care deja au fost de 3 ori. Ăăă... cam cum se calculează?

Brrrr.

Lumea prin alţi ochi

De câteva zile percep altfel lucrurile. Ceva s-a schimbat. Văd oamenii într-o altă lumină. Lucrurile au alte forme şi culori. Simţurile sunt mai accentuate.

Totul a pornit de când am decis să las maşina în parcare şi să devin pieton pentru o săptamână. După mulţi ani. În prima zi nu mi-am dat seama. Doar resimţeam frigul (jeez, în ianuarie chiar e ger!), agitaţia (suntem ca milioane de albine lucrătoare dimineaţa!), distanţele (adică 5 străzi = 10 minute de mers pe jos??! cu maşina ajungi într-un minut) – chestii nomale, pe care orecum le anticipasem.

Apoi ceva s-a schimbat. Muzica nu suna la fel. Şi, vorba aia, trecusem de la un sistem Cabasse cu 8 boxe :) la două căşti de Ipod. Străzile aveau un alt aer, mai personal. Mergând pe jos, am „învăţat” locurile, le-am „citit”. Case noi, străduţe cu farmec, căţei patronând curţi, pisici absolut scârbite de băltoacele de noroi, copii la joacă, copaci pudraţi. Oamenii? Ei bine, arată altfel decât cei văzuţi prin geamul securizat al maşinii. Fiecare „spune” o poveste pe care îmi place să o intuiesc.

E o senzaţie nouă, interesantă, incitantă.

În plus, gimnastica făcută zilnic (10 minute până la autobuz, 10 minute din staţie la birou, 100 de trepte la metrou) îşi face clar efectul după cele două săptămâni de festin prelungit :))

Mă întreb: oare suntem atât de narrow-minded când conducem?

Probabil că DA.

Mă întreb: a meritat experienţa?

Absolut!

Alo? Alo? Sunt eu, Picasso.

Picasso Trigger Fish

El este noul meu prieten.

Nu vorbeşte prea mult dar e foarte simpatic (după cum vedeţi). Ştiu, are faţă de travestit dar recunoaşteţi că e original. L-am descoperit de curând la snorkeling. Fiecare i-a spus cum i-a trecut prin cap: peştele cu bentiţă albastră, peştele din desene animate, peştele cu ruj galben :))

Eu m-am gândit să-i spun pe nume, Picasso.
La ce faţă are, mi se pare mai mult decât potrivit!

Anyway, dacă ajungeţi la Marea Roşie să-i transmiteţi salutări.

My favorite

Old one but still kicking :))

Sex and the City

Prima dată când am văzut serialul acum mulţi ani credeam că e pură ficţiune. Manhattan-ul părea complet diferit de lumea de aici. De ce sunt singure toate femeile? De ce fie schimbă iubiţii ca pe ciorapi, fie înnebunesc de singurătate? De ce merg la shopping în mijlocul zilei şi au sute de perechi de Manolo Blahnik?


Şi mai ales de ce au atâtea probleme? De ce îşi fac atâtea probleme? Pentru că sunt femei - am aflat mai târziu. Mi-am dat seama revăzând serialul cu alţi ochi, ani buni mai târziu. Atunci când vârsta mea se apropia de a personajelor. Mai mult, după cum s-a schimbat viaţa în Bucureşti în ultimii ani încep să cred că NY nu mai este atât de departe iar Carrie, Miranda, Samantha şi Charlotte suntem noi. Am prietene care după ani de căutări au renunţat la ideea de a găsi iubitul ideal. Pur şi simplu nu mai cred în asta. Altele fac copii nefiind căsătorite. Altele care se mărită şi jură că totul va fi la fel însă uită să mai sune. Prietene care par a fi pe droguri când intră în magazine. Prietene dependente de vacanţe. Unele care închid mereu ochii la infidelităţile lui şi jură că e ultima oară. Şi altele care şi-au găsit echilibrul alături de soţ şi copii şi nu-şi doresc altceva.


Cu toate astea fiecare, în sinea ei şi fără să recunoască, îşi doreşte să fie în locul celeilalte.
- Sunt convinsă că nu o să-mi găsesc niciodată pe nimeni. Şi nici nu-mi trebuie. Orium nu voi rezista cu nimeni - îmi spune o amică într-o zi.

- Eu, să umblu aiurea în cluburi şi să agăţ barbaţi? N-aş mai face-o niciodată! Familia e tot ce-mi trebuie - zice alta.

- Auzi dragă, dar de ce să mă mărit? Care e problema dacă eu am vrut un copil? L-am făcut şi gata! Pot foarte bine să-l cresc şi singură - s-a justificat altă amică.

Nu reacţionez la astfel de replici pentru că ştiu că nu e adevărat.
Nu asta vor însă asta aleg.

Şi atunci stau şi mă întreb ce ne face de fapt fericite.
Ce ne dorim să fim sau ceea ce visăm dar nu avem curajul să recunoaştem?

Good days

Andrei mi-a adus aminte de euforia de înainte de vacanţă. Petrecerea de anul ăsta nu numai că a fost cea mai distractivă dar şi cea mai emoţionantă. Cel puţin pentru mine. Şi pentru Raluca.

Next, please

Întorcerea din vacanţă a fost întotdeauna o grea încercare. Cu cât vacanţa mai mişto, cu atât mai dificilă adaptarea. Adică, după ce te-ai obişnuit tu cu binele - cu lenea, cu sculatul târziu plus bonus un somn la prânz, cu bere draught pe plajă, cu mese copioase (prea copioase, dah), cu soare - vine vremea să deschizi ochii. De cele mai multe ori e nasol: orare de zbor care te chiaunesc, frig, ceaţă, ninsoare, viscol, apoi probleme casnice, organizare, aprovizionare, amintirea ca ai un loc de muncă... Sincer, nu-mi amintesc să mă fi întors dintr-un concediu cu chef. Dar realizez că, la fel ca la orice boală, primele 3 zile sunt critice apoi încet-încet trece.

Pe de altă parte, de câţiva ani parcă am înnebunit. Şi nu numai eu. Nici nu ne întoarcem bine din vacanţe că începem să căutăm noi destinaţii. De exemplu, pentru concediul ăsta împreună cu colegul Georgel am facut săpături încă din septembrie. În octombrie totul era aranjat.

Acum a fost şi mai tare. La un moment dat înainte de Revelion, sorbind o bere rece şi admirând yacht-urile în zare, Carmen îmi spune timid: "Auzi, ce facem de Paşte?".

So ... next, please.

Happy New Blog

Aşa am decis să încep noul an.

Ca de obicei nu a fost nimic planificat. De fapt nici nu aş fi crezut că mă voi apuca de scris (ok, scris e mult spus). Dar, ca majoritatea lucrurilor care mi se întâmplă, a fost o decizie de moment. Mai mult, uitându-mă pe fereastră încep să cred că de fapt nu sunt aici acum. Mintea îmi este încă departe, pe malurile însorite ale Africii, unde cu puţin noroc puteam să rămân să mai petrec măcar câteva luni.