Teoretic a murit. Asemenea unui pacient comatos, rămas fără voia sa conectat la aparate, blogul meu respiră artificial, hrănindu-se cu rare vizite întoarse din obişnuinţă de vechi (foşti) amici virtuali. Are încă vise şi poveşti, le creionează mental până la mijloc, apoi se cufundă din nou cu o respiraţie prelungă în corpul inert. Oboseala îl face să nu mai ajungă să le scrie, tastând lacom cu clicuri febrile ca odinioară, adulmecând finalul. Renunţă înainte de atinge tastele, de la o vreme, reci.
Teoretic a murit. Practic blogul încă trăieşte. Trăieşte pentru că simte că îi va veni din nou timpul. Trăieşte pentru că mai are încă poveşti cu prinţese şi corăbii, poveşti cu veri nesfârşite, poveşti cu nori şi ceruri de iubiri mari, poveşti cu drumuri, paşi, locuri. Vremea va veni. Într-o zi, cu totul nesperat, pacientul va deschide ochii şi va vedea din nou lumea de sus.
Teoretic a murit. Practic blogul încă trăieşte. Trăieşte pentru că simte că îi va veni din nou timpul. Trăieşte pentru că mai are încă poveşti cu prinţese şi corăbii, poveşti cu veri nesfârşite, poveşti cu nori şi ceruri de iubiri mari, poveşti cu drumuri, paşi, locuri. Vremea va veni. Într-o zi, cu totul nesperat, pacientul va deschide ochii şi va vedea din nou lumea de sus.
